Moartea lui Arlecchino...

                                      "Am fost zambet si lacrimi pe acelasi obraz
                                       Am fost ras si durere si vise
                                       Am fost pus pe sotii si plin de haz
                                       Si-acum sunt trist ca genele-nchise"

    Azi,sunt suparat...atat de suparat incat...nu-mi mai arde sa mai spun prea multe,asa cum o faceam de obicei!Azi,nu voi mai spune nimic...caci o parte din mine a mai murit!Timpul trece si nu se va mai intoarce niciodata inapoi pentru nimeni,regret unele lucruri,sunt nostalgic cand vine vorba de liceu si multe altele...azi...sunt suparat...azi...doar voi posta poezia care-mi va descrie starea!Sper sa va placa...


     "Moartea lui Arlecchino..."

 De ce vreti sa ma cred un sfant
Ce rost au oare aceste vorbe-n vant?
Ce rost am eu pe acest pamant?
Conteaza oare cum sau cine sunt?

Oare chiar sunt atat de bun?!
Oare conteaza mereu ce spun?
Oare nu sunt si eu un om comun?
De ce pare viata asta un surghiun?


                                          Si viata mea e ca un chin
                                          Pe care as vrea sa mi-l alin
                                          Un izvor al durerii ce curge lin
                                          E un izvor adolescentin

                                          E un izvor care nu seaca
                                          Ce ma va mistui mereu
                                          Dar azi timpul n-o sa mai treaca
                                          Caci astazi ma voi stinge eu

                                          Acum voi disparea in intuneric
                                          Si-mi voi lua chinul cu mine
                                          Ma voi duce in peisajul meu feeric
                                          Poate asa,va v-a fi mult mai bine

                                          In adancuri am ingropat sufletul
                                          Caci prea mult se chinuia
                                          Iar de pe fata am sters zambetul
                                          Care durerea-mi ascundea

                                          De ma veti striga,nu voi auzi
                                          De azi nu mai simt nimic,am inlemnit
                                          De azi nimic nu ma va mai incalzi
                                          Caci Arlecchino...a murit!

Durerea unui suflet...

  De ce oare sufera lumea din ziua de azi?De ce lumea nu vrea sa fie mai buna?De ce lumea nu mai stie sa iubeasca?Si mai ales...De ce oamenii de azi nu se mai ajuta intre ei?De ce nu le mai pasa de suferinta altora?
   Ma simt atat de trist si abandonat,dar totusi...atat de iubit si de fericit!Sunt fericit pentru ca am prieteni speciali alaturi de mine...am cui sa ma plang,chiar daca stiu ca nu am sa o pot sa o fac vreodata...e ca o lege...eu sunt umarul pe care "ei" plang...dar eu ...eu nu-mi permit sa plang pe umarul lor...chiar daca multi mi-au spus sa fac asta!Nu pot si pace!
    Mereu m-a certat lumea pentru astfel de treburi,mereu mi s-a reprosat ca...eu cand sunt suparat sau trist...ma ascund si ca nu spun nimanui,ca mereu ii linistesc pe cei care plang si sufera,sau ca de ce mereu incerc sa ii ajut pe cei care au "ganduri negre"? (cei care au intentia sa se sinucida)...ca nu fac bine ca pun suferinta altora mai presus de a mea...ca uit mereu de mine si de "durerile" mele...si ca niciodata nu am timp de mine pentru ca stau si vorbesc cu toti "prostii"!
    Asa cum unii nu ma pot intelege pe mine de ce fac asta...asa...nici eu nu-i pot intelege pe toti...de ce spun..."de ce vorbesti cu toti prostii?,daca e prost si vrea sa moara lasa-l sa moara ce treaba ai tu cu el?!"...si apoi imi aruncau si replica..."tu nu vezi ca tu te distrugi mai tare tot ajutandu-i?...tu nu vezi ca tu ii ajuti...dar pe tine nu te ajuta nimeni!"...Le-am spus mereu tuturor: "Daca ei sunt "prosti" ca vor sa faca asta...ce-ar trebui sa facem...sa-i lasam sa moara?...si apoi sa ne intrebam de ce mor copii,adolescenti,tineri,...oameni care au toata viata inainte...dar slabi de inger,care din cauza unui esec in dragoste, sau care din cauza unor probleme in familie vor sa-si puna capat zilelor!Sa nu mai spunem si de vina "noastra",a celor care ii respingem pentru ca nu putem...sau mai bine spus...nu vrem sa ii intelegem,nu vrem sa-i ajutam,de parca acei oameni ar fi contaminati cu cine stie ce boala!

  Si ei sunt oameni ca si noi,care poate nu inteleg viata,care poate...la o "lovitura" mai grea,se demoralizeaza complet si nu mai judeca si atunci...vor sa incheie socotelile cu viata!Si ei sunt oameni si merita sa traiasca...si vrem sau nu sa credem...e vina noastra ca ei aleg sa nu mai traiasca,pentru ca din cauza noastra se simt respinsi si neintelesi,pentru ca ii renegam si nu vrem sa le ascultam "durerea din suflet"...pentru ca se despart familii,iar copii cresc fara ambii parinti...pentru ca in tinerete parintii s-au luat mai mult...pe interes!Atata timp cat exista indiferenta pe lume si nepasare...eu am sa raman cum sunt,am sa fac ce-am facut si pana acum!Am eu un suflet de aur?sunt oare un inger?Nu,nu sunt nici una nici alta sunt doar un om care s-a saturat de atata suferina in lume,pur si simplu nu mai vreau sa vad ca plange lumea!pana data viitoare...mai punem un gand pe-o "foaie"...lor le este dedicata urmatoarea poezie:

     "Durerea unui suflet..."

In adancuri de lumina
Sub vazduhul cel albastru
O fata plange si suspina
Pe un piedestal de alabastru

Cu sufletu-i zdrobit
Cu inima-i pustie
Caci a pierdut ce a iubit
Iar ce sa faca nu mai stie

E tot mai trista si mai rece
Sta tot timpul mai retrasa
Sta si plange si timpul trece
Iar durerea tot mai tare o apasa

E mereu indurerata
Caci durerea-n ea o strange
Sufletul-i tras ca pe roata
Iara inima-i se frange

Se simte abandonata
Nu-si gaseste locu-n lume
Iar lacrima-i se frange toata
Peste masca sa de glume

Nu mai stie ce sa faca
Ca sa scape de durere
Peste chin nu stie sa treaca
Nu mai stie nici sa spere

Nu stie pe cine sa creada
Nu mai crede in fericire
Un cer senin ar vrea sa vada
Ca sa creada iarasi in iubire

In Noiembrie intr-o seara...

   Da oameni buni,azi...fac iarasi o postare...binenteles asa cum v-am obisnuit...cu o poezie!
 Azi,a fost super!Dupa ce ca doua zile am muncit pe rupte la amenajarea "bârlogului" meu, am mai plecat si de nebun la plimbari! Ce pot sa spun,pana acum nimic neobisnuit pentru mine...poate pentru altii ...e neobisnuit sa te duci sa te plimbi singur! Buuuun...deci...am plecat singur ...(ca de obicei)...la plimbare!...era noapte...ceata...dar...nu era prea frig...dar oricum ar fi fost eu tot ma duceam sa ma plimb!Norocul meu e ca am unde sa ma plimb,am unde sa ma linistesc,am unde sa meditez...si anume...pe faleza!E superb sa te plimbi seara pe faleza, fie vara, fie toamna,fie primavara sau iarna!E un mic colt de rai pentru mine,e un loc care ma linisteste si ma face mereu sa visez!
   Azi dupa cum am spus mai devreme,era deja noapte pentru ca era vreo 6 seara cand am plecat de acasa...si era o ceata foarte mare,dar,nu era foarte frig!Am ajuns repede pe faleza, si cand m-am uitat ...nu era zare de om pe faleza,(erau doar niste cupluri care petreceau niste momente romantice...ca doar de...peisajul chiar era unul foarte romantic,si nu zic nu...si mie mi-ar fi placut sa fiu cu cineva) cand am vazut ca nu e nimeni...m-am simtit mai in largul meu,puteam sa merg,sa alerg sa cant sa urlu,puteam sa fac cam tot ce ma taia pe mine capul atunci!Si m-am plimbat pana am ajuns cam pe la capatul falezei,acolo...am vazut o multime de pescarusi care se "jucau"...multi tare...si nu stiu...m-a impresionat!M-a impresionat peisajul "sumbru" dar totusi linistit...peisaj "sters" dar totodata atat de expresiv...si...m-a inspirat sa scriu si...poezia de azi...care sper sa va placa!

    "In Noiembrie intr-o seara..."

In Noiembrie intr-o seara
Pe cand noaptea da s-apara
Si cand ceata se coboara
Vocile-ncep sa dispara

In Noiembrie intr-o noapte
Se aud mii si mii de soapte
De la suflete ce n-au fost apte
Pentru dragoste sa faca fapte

In Noiembrie pe inserate
Sufletele devin agitate
Plang inimile insingurate
Caci dispar iubiri curate

Intr-o seara de Noiembrie
Suflete ranite-ncep sa bantuie
Suflete disperate ce se chinuie
Si pe care dragostea le mistuie

Dar iubirea o sa apara
Si nimic n-o sa mai doara
Si-apoi toate o sa dispara
In Noiembrie-n-aceeasi seara

Asta e tot ce-am stiut sa scriu
Pentru ca asta e tot ce stiu
Stiu gandurile unui suflet pustiu
Spuse in Noiembrie seara tarziu